Prima mea
intalnire cu marea a fost la venerabila varsta de 10 luni, cand pe nisipul usor
umed si cald am facut primii mei pasi. Poate si de aici este o coexiune aparte
cu „EA”,ii spun asa pt ca in ceea ce ma priveste este o entitate, o zana buna,
un spirit pasnic care imi ofera ceva special ce nu poate sa fie descris in
cuvinte.
Poate o sa va surpinda marturisirea mea, insa la mare
nu am trait nici o idila, nici o aventura, nici o iuzie de acest tip. Au
existat momente frumoase cum ar fi: diverse jocuri, pescuitul pe digul de la Navodari,
prietenii adevarate care mai dureaza si azi, am descoperit cat de mult imi
place sa fac radio (stiti voi asta din posturi mai vechi), am aflat ce mult imi
place poezia, cat de mult ma pot admira oamenii pentru calitatile mele; pe de
alta parte am simtit singuratate, boala, mahnire, dezulizie, insa acolo langa
ea ... erau lucuri diferite. Datorita acestor intamplati am invatat sa cresc, nu
m-au atins negativ, ci au adus un plus valoare vietii.
Pe malul marii, mi-am lasat una dintre podoabele cele
mai de pret ale unei fete si anume parul (de pe cap :P).
Chiar e o intamplare hazlie: pentru ca eram un copil
nazdravan si ma jucam cat era ziua de lunga in apa, evident ca aveam parul tot
timpul ud. Uite asa in plina vara eu raceam intr-o mare veselie si mama ce s-a
gandit ea? A zis sa ma tunda, PERIUTA!!! cum eu eram reticenta la aceasta idee,
m-a pacalit... pardon mama nu m-a
pacalit niciodata.... mama in general ma duce cu zaharelul intr-un mod foooarte
abil (multumesc mama ca existi si esti asa de dragalasa) si a reusit sa ma
tunda periuta pe malul marii, dupa zulufii mei carlionatati i-a ingropat in
nisip. Uite asa o parte din mine a ramas cu ea, cu marea.
Evident ca
toti colegii mei au fost foarte surpinsi de schimbare, mai ales baietii, pentru
ca eu cu ei jucam fotbal, ma cataram in copacii, pescuiam si facem mult lucruri pe care fetele nu le
faceau. Acum nu numai ca ma jucam cot la cot cu ei, dar aratam ca un baiat.
Ca sa
radem pana la capat, cand am revenit la scoala surpinderea a fost si mai mare
... eram de rasul clasei.. dar am trecut peste.
Ca o zana buna, atingerea ei mereu m-a alinat, sorele
care iesea din ea sau pleca la asfintit avea darul de a ma mangaia, de a-mi da
curaj, de a-mi da forta sa ma odihnesc si sa astept urmatoarea zi impreuna cu
un somn odihnitor.
Asa cum se intampla in viata credem ca avem mult
lucruri garantate, asa mi s-a parut ca e si cu plecatul meu la mare in fiecare
an ... si nu as fii realizat cat de mult
iubesc marea daca anul trecut nu as fi lipsit la intarnirea cu EA.
Cu doi ani
inainte am luptat cu toate fortele posibile impotriva „destinului „ si am reusit sa o vad in septembire, cand era
destul de frig. M-am lupta cu vantul, cu frigul, cu tot , ca sa ajung sa o
imbratisez macar pentru 2 zile si am reusit!
Cu un an
in urma in naivitatea mea m-am gandit ca daca vizitez alte locuri, dar aleg un hotel cu pisicina o sa fie acelas lucrur... si uite asa, am
facut acest compromis, incercand sa o
inlocuiasca pe ea, pe zana mea. Si asa ... am descoperit ca nimeni si nimic nu
poate sa imi redea echilibrul asa cum o face ea, nimeni si nimic nu ma ajuta sa
ma hranesc cu pace cum o face ea, nimeni si nimic nu ma ajuta sa-mi gasesc
somnul asa cum o face ea.
In viziunea mea, Marea este idelul sau reprezentarea
cea mai buna a esentei feminine,calma in
zilele cu soare, avand o forta nebanuita atunci cand e furtuna, linisitia si
misterioasa ca o cadana, reuseste sa te infioare si iti reda pacea ca o mama
buna.
Acum, avand un background al
realtiei mele cu marea puteti sa lecturati randurile de mai jos.
